Gemenii Adrian și Ionuț
Povestea noastră tristă a început pe data de 8 martie 2006. M-am internat în spitalul Caracal cu uşoare dureri de burtă. Doctoriţa care era de garda în seara aceea, după câteva analize, a hotărât că trebuie să mi se facă cezariană.
Am fost anesteziată local şi ştiu absolut tot ce s-a întâmplat în sala de operaţii. Am născut 2 baieţi gemeni, Ionuţ primul născut 1,6 kg greutate şi Marcel 1,8 kg.
În primele clipe de viaţă, copii au avut nevoie de oxigen, dar centrala spitalului nu era pornită şi nu li sa putut asigura oxigenul necesar. Cred că aceasta a fost neșansa lor.
Au fost ţinuţi la incubator timp de o săptămână, perioadă în care toată lumea mă asigura că totul decurge normal.
Vedeam că îngeraşii mei sunt altfel decât ceilalţi copii, ţineau capul pe spate şi mi se păreau foarte încordaţi când îi luam în braţe să-i hrănesc. Mi-au făcut externarea fără ca copii mei să aibă măcar 2000 g fiecare.
Am ajuns acasă. Copiii luau în greutate, dar nu îmi dădeam seama din ce cauză Adrian şi Ionuţ erau foarte încordaţi şi agitaţi. M-am speriat şi am fugit imediat la spital unde am fost internaţi pe o perioadă de două săptămâni. În momentul externării mi sa dat o reţetă şi am fost asigurată că totul va decurge bine.
După două zile situaţia copiilor s-a agravat şi am plecat cu ei de urgenţă la spitalul din Roșiori, unde locuiește mama mea. Medicul de gardă mi-a acordat primul ajutor şi m-a trimis de urgență cu ei la București, la spitalul Emilia Irza, la secţia de terapie intensivă. Acolo am dat peste un medic minunat care mi-a salvat copii. Ionuț se afla într-o situaţie foarte gravă, doctorul neacordându-i şanse prea mari.
După ce situaţia s-a ameliorat, medicul a decis că trebuie să mergem pentru investigaţii suplimentare la spitalul clinic Alexandru Obregia. Au fost consulaţi în secţia Neurologie pediatrică şi ne-au spus că au probleme neurologice şi că trebuie să facem kinetoterapie.
Am plecat din spitalul Emilia Irzea cu recomandarea medicului care ne-a tratat să mergem la Budimex, la doctorița Liliana Pădure, pentru kinetoterapie.
Credeam că recuperarea va dura 1 an, cel mult 2. N-am crezut nici o clipă că vom ajunge la 6 ani şi ei să nu recupereze. Încet încet, am început să înţelegem boala copiilor noştri. Diagnosticul lor este de tetrapareză spastică. În afară de kinetoterapie iau medicamente care să-i ajute. Din clipa în care am aflat despre boala copiilor noştri, viaţa noastră s-a schimbat. Luptăm de cinci ani cu această boală necruţătoare.
Mergem la recuperare peste tot în ţară (Bucureşti, Sibiu, Slatina, Caracal) sperând zi de zi să observăm o schimbare la ei, dar fără mari rezultate.
Mi-am dorit pentru copiii mei o copilarie fericită, lipsită de griji, dar ei stau în căruț fără să se bucure de tot ceea ce îi înconjoară.
După operaţia de Morfibrotomie subcutanată pe care am făcut-o la Chişinau, spasticitatea s-a redus, dar nu s-au văzut progrese motorii.
Suntem o familie cu venituri modeste, iar faptul că avem doi copii cu probleme, ne-a micşorat substanțial veniturile.
Avem nevoie de ajutor pentru a merge în continuare cu ei la recuperare.
Sper ca povestea noastră să ajungă la inimile voastre, să ne înţelegeţi necazurile şi problemele şi să ne ajutaţi.
