Povestea lui Alex

“10 aprilie 1998. Asteptam cu nerabdare nasterea primului meu copil, desi  aveam varsta frageda de doar 19 ani. Imi doream enorm un copilas iar ziua cea mare sosise.  Travaliul a durat  mai mult de 12 ore.

A fost foarte greu, dar in dimineata zilei de 10 aprilie a aparut si prima  mea raza de soare: Alex. 
Asistentele m-au asigurat ca totul este bine. Din pacate, medicul de garda nu s-a deranjat sa asiste la nastere.

Doua zile mai tarziu mama mea a observat ceva ciudat la Alex: suspina in somn. Le-am comunicat medicilor si acestia ne-au trimis de urgenta la Valcea unde am stat 7 zile internata. Dupa “investigatii” am fost externati si asigurati ca micutul nu are nimic, doar sa nu-l lasam sa planga prea mult. Atat.

Timpul a trecut, Alex s-a dezvoltat bine pana la varsta de un an, cand am observat ca are o teama: nu voia sa paseasca.

Am fost la un medic in Valcea care, si el, m-a asigurat nu este nici o problema. Apoi la un alt medic in Bucuresti care, din nou, mi-a spus ca nu are nimic si ca “asa sunt baietii, merg mai greu”. Dar dupa inca un an, Alex a incepu sa mearga, insa, mai greu si in mine aparuse deja sentimentul ca ceva nu este in regula.

Am ajuns din nou in Bucuresti la un  medic pediatru la Policlinica M.A.I. care ne-a trimis la dna prof dr. Sanda Magureanu, la Spitalul Obregia. Cand a fost diagnosticat cu  retard psihomotor am simtit ca se naruie cerul peste mine.

Nu intelegeam de ce copilasului meu cu ochi albastri ca cerul senin trebuia sa i se intample asa ceva. Cu greu am acceptat.  Recunosc ca si astazi mai am momente cand abia imi stapanesc lacrimile cand ma gandesc prin ce a trecut copilasul meu.

Din acel moment , am inceput sa venim de 2 ori pe an la dna profesor dr. Sanda Magureanu si lucrurile au inceput sa mearga spre bine.

Cu o luna inainte ca Alex sa implineasca 7 ani, cand incepeam sa speram ca va  recupera din retard, a aparut o alta incercare majora. Intr-o zi Alex a lesinat. Ingrozita, pentru ca  nu dadea nici un semn de viata, l-am dus de urgenta la spital, in Dragasani. Diagnosticul a fost naucitor: Exista multe persoane cu dizabilitati care muncesc si isi castiga singure existenta,  in timp ce alti oameni sanatosi nu sunt in stare sa-si poarte de grija.

Acum Alex este in clasa a V-a dar din pacate nu scrie, recunoaste doar literele. Noi, insa, nu ne pierdem speranta. Mergem inainte pe drumul vietii care ne-a fost harazit. Si incercam sa nu privim inapoi, ci doar inainte. Cu ochi plini de speranta. Si pentru Alex, si pentru aceasta tara, cu gandul ca, intr-o zi,  ceva se va schimba in bine.

Si drept dovada ca nu ne-am pierdut speranta, Dumnezeu ne-a facut sa intalnim oamenii din Fundatia Nane, care au acelasi vis ca al nostru: un centru recreeativ si educativ, un loc special pentru copiii speciali. O altfel de scoala.

Cineva spunea  o vorba, care  imi place atat de mult incat am ajuns sa cred cu tarie in ea:
“Atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, intregul Univers va contribui la indeplinirea dorintei tale.”