Povestea lui Vladut
“Suntem parintii a doi copii minunati, Cosmin de 5 ani si 9 luni si Vlad de 3 ani si 10 luni. In urma cu 8 luni eram o familie fericita, iar eu ma simteam implinita ca mamica.
Copii cresteau si eu faceam planuri pentru viitorul lor, in fiecare zi altele noi, in functie de ceea ce observam la ei, la gesturile si preferintele lor. Cosmin era pasionat de masini, totul era legat de masini: haine cu masini, carti cu masini, lenjerie cu masini.
La Vlad insa era un pic mai greu sa-ti formezi o idee. Erau putine jucariile care ii trezeau interesul. De fapt se juca cu orice, chiar si cu furculitele de la bucatarie, insa felul in care se juca era mereu la fel: toate erau asezate in sir, una langa alta, niciodata nu accepta un obiect in plus fata de cate avusese la inceput. Ceea ce ma mira foarte tare era cum reusea sa stie, spre exemplu, cate creioane avusese initial si cum reusea sa scoata din jocul sau exact creioanele pe care eu i le strecuram pe furis in cutia cu creioane (era vorba de o cutie metalica in care se adunasera cu timpul cel putin 3 seturi de culori folosite de Cosmin la desen).
Apoi au inceput puzzle-urile. Au devenit jocul preferat si noi eram fascinati de rapiditatea cu care aseza fiecare piesa la locul ei. Devenea evident ca ceva nu era asa cum ar fi trebuit sa fie.
Pana la 18 luni Vlad s-a dezvoltat normal, incepuse sa spuna “mama”, “tata” si era mereu incantat de atentia pe care i-o arata Cosmin. Apoi, incetul cu incetul, a inceput sa uite cuvintele pe care la stia. De la o zi la alta a devenit mai retras si mai inchis in sine. Eram singura persoana care ii trezea interesul si care mai avea contact visual cu el.
Taticul lui nu reusea nici macar sa-l tina un pic in brate. Plangea si se zbatea sa vina la mine in brate. Tot in acea perioada a inceput sa planga: plangea la baita, plangea cand incercam sa-i tai unghiutele, plangea la tuns, plangea daca se murdarea cu mancare pe hainuta si refuza sa termine de mancat, plangea mereu. Simteam ca ceva nu e in regula, stiam ca nu asa trebuie sa fie, insa nu aveam curajul sa recunoastem, sa infruntam adevarul. Era prea greu, prea mare durerea.
Apoi intr-o seara am vazut la televizor cazul a doua fetite gemene diagnosticate cu autism. O ascultam pe mama fetitelor vorbind de comportamentul pe care il aveau fetitele zi de zi si il vedeam pe Vlad.
In fiecare gest pe care il descria acea mamica regaseam gesturile lui Vlad. Am inceput sa cautam informatii pe internet si tot ceea ce reuseam sa gasim nu facea decat sa ne confirme ceea ce incercasem sa negam pana atunci: Vlad era autist.
Nu pot descrie in cuvinte durerea pe care o traiam si cat de pierduti ne-am simtit in acele momente. Chiar si dupa ce consultaseram doi psihologi, inca mai speram sa fie vorba doar de elemente de autism.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am gasit puterea necesara sa ne mobilizam pentru Vlad, si daca pe 13 mai 2010 am avut prima confirmare a diagnosticului, pe data de 31 mai deja Vlad incepea terapia. Cu ajutor din partea prietenilor si a rudelor am facut rost de banii necesari sa putem incepe terapia.
Sunt mai bine de 6 luni de cand Vlad face terapie, iar progresele sunt foarte mari: acum mananca singur, spune din nou “mama” si “tata”, face baita fara sa planga, isi urmareste cu interes fratiorul si chiar accepta sa se joace impreuna. Din pacate nu mai reusim sa acoperim toate costurile terapiei, iar Vlad face terapie doar 4 ore pe zi, desi ar avea nevoie de 8 ore de terapie, fiindca nu ne permitem mai mult.
Pana acum am facut tot posibilul, insa nu mai reusim sa facem fata . Iar Vlad implineste in curand 4 ani si cu cat trece timpul, cu atat mai dificila devine recuperarea. Are nevoie de ajutor acum si eu va rog din suflet, daca puteti, sa ne dati o mana de ajutor, cat de putin, pentru Vlad valoreaza foarte mult. Este sansa lui la” normalitatea “noastra. Va multumesc.”
Daca doriti sa contribuiti la eforturile pentru recuperarea lui Vladut acum cand acest lucru este posibil va rugam sa ne contactati pe adresa office@fundatianane.ro
Va multumim si va rugam sa cititi si povestile celorlati “prieteni ai lui Nane”.
